,,Așadar, petrece-ți această clipă a timpului în conformitate cu natura și încheie-ți viața împăcat, cum măslina cade în clipa când e coaptă, binecuvântând pământul care a purtat-o și mulțumind pomului care i-a dat naștere.”
Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, IV. 48
De-a lungul istoriei, recunoștința a fost o temă de interes pentru mai multe domenii, a fost celebrată în textele religioase, explorată în scrierile filosofice și imortalizată în literatură. Beneficiile sale au fost intuite și lăudate de mult timp.
Cu toate acestea, recunoștința a intrat în vizorul științific al psihologiei abia odată cu apariția psihologiei pozitive. Această mișcare dezvoltată de pionieri precum Martin Seligman și Mihaly Csikszentmihalyi, a pornit de la o premisă esențială: absența bolii mintale nu este sinonimă cu prezența fericirii sau a stării de bine. Astfel, Seligman și colegii săi și-au propus să schimbe focalizarea, cercetând sistematic factorii care fac viața să merite trăită și care le permit oamenilor să prospere (eng. flourish). În acest cadru științific, recunoștința este privită ca un catalizator al emoțiilor pozitive și o resursă psihologică puternică.
În literatura de specialitate, se face o distincție esențială atunci când se discută despre recunoștință: cea dintre emoție (stare) și trăsătură (dispoziție). Prima reprezintă o trăire intensă și temporară, un răspuns direct și puternic la un beneficiu specific primit de la o altă persoană. În contrast, recunoștința ca trăsătură implică o tendință stabilă și constantă a unei persoane de a percepe și aprecia aspectele favorabile ale vieții, bucurându-se de ele în mod regulat. Cercetătorii susțin că oamenii care au această trăsătură privesc lumea printr-o „lentilă” specială. Aceștia interpreteză gesturile de ajutor ale celorlalți ca fiind mai valoroase, îi consideră pe ceilalți mai altruiști și acordă o importanță sporită acțiunilor lor pozitive (Rash, Matsuba & Prkachin, 2011).
În prezent, știința recunoaște pe deplin utilitatea recunoștinței, fie că este experimentată ca o emoție trecătoare sau cultivată ca o trăsătură stabilă (Emmons și colab., 2019). Ea îmbunătățește semnificativ starea de bine generală și contribuie la reducerea riscului de depresie și anxietate.
Înainte de a înțelege efectul profund și protector al recunoștinței asupra sănătății mintale, trebuie să luăm în considerare un aspect fundamental al modului în care funcționează mintea noastră. Ca oameni, avem o tendință naturalăde a ne concentra mai mult pe ceea ce nu merge bine în viața noastră. Ne amintim mai ușor aspectele neplăcute ale unei situații și ne rămân mai mult timp în minte. Deși acest lucru a fost util pentru supraviețuire, o analiză excesivă a negativului ne predispune la anxietate și depresie, iar pentru a combate această tendință naturală de focalizare pe aspectele negative a minții noastre, se aduce în prim plan importanța recunoștinței.
Așadar, de ce are recunoștința un efect atât de protector? Iată principalele explicații:
În primul rând, recunoștința acționează ca un antidot împotriva gândirii negative repetitive (Safi, Rescigno & Shih, 2023), cunoscută sub numele de ruminație (care menține și agravează depresia) și a îngrijorării excesive (specifică anxietății). Atunci când o persoană practică recunoștința, de exemplu, ținând un jurnal de recunoștință, ea este forțată să caute și să recunoască lucrurile bune din viața sa. Acest lucru activează emoțiile pozitive și distrage mintea de la spirala de gânduri negre. Recunoașterea constantă a binelui din prezent și trecut construiește o perspectivă mai optimistă asupra viitorului, contracarând lipsa de speranță din depresie.
În al doilea rând, recunoștința îmbunătățește calitatea relațiilor, care sunt un factor protector major împotriva tulburărilor mintale. Exprimarea recunoștinței față de alții consolidează legăturile sociale, făcându-i pe oameni să se simtă mai apreciați și mai susținuți (Emmons, 2012). Mai mult de atât, cei care se simt recunoscători sunt mai înclinați să-i ajute pe alții, creând un cerc virtuos de bunătate și suport reciproc.
În al treilea rând, recunoștința ne permite să reevaluăm evenimentele dificile dintr-o perspectivă mai echilibrată, observând nu doar pierderea, ci și lecțiile învățate sau sprijinul primit. Prin cultivarea aprecierii pentru momentul prezent și pentru aspectele simple ale vieții, recunoștința devine un instrument eficient de gestionare a anxietății, ajutându-ne să acceptăm imprevizibilul vieții (Cregg & Cheavens, 2021).
Cum putem, așadar, să integrăm și să cultivăm recunoștința în ritmul alert al vieții de zi cu zi?
Deși este asociată cu plăcerea și cu o viață împlinită, recunoștința nu este un răspuns ușor sau automat; din contră, resentimentele, regretele sau invidia se manifestă adesea de la sine. Anumite trăsături de personalitate, precum narcisismul, pot chiar îngreuna recunoașterea contribuțiilor celorlalți în viața noastră. Tocmai pentru că este o virtute, recunoștința trebuie cultivată în mod intenționat și conștient, modelată și practicată cu regularitate, până când devine un obicei.
În contextul unei lumi dominate de griji și de presiunea constantă a lipsei de timp, ne-am putea întreba dacă mai avem răgaz pentru astfel de exerciții personale. Vestea bună este că recunoștința necesită o investiție minimă, dar regulată, de timp.
Una dintre cele mai recunoscute și eficiente strategii este jurnalul de recunoștință (Seligman și colab., 2005). Acest exercițiu simplu ne invită să reflectăm și să notăm zilnic cel puțin trei aspecte pentru care simțim mulțumire, de la lucruri majore (sănătate, siguranță) la experiențe mici și neașteptate (un compliment, o cafea bună).
În schimbul acestui efort minim, avem parte de beneficii majore pentru sănătatea mintală individuală. Mai mult de atât, impactul său de fapt depășește sfera personală: aceste beneficii se extind, generând relații mai profunde și mai împlinitoare, contribuind în final atât la creșterea personală, cât și la îmbunătățirea comunității în care trăim.
Cregg, D. R., & Cheavens, J. S. (2021). Gratitude interventions: Effective self-help? A meta-analysis of the impact on symptoms of depression and anxiety. Journal of Happiness Studies, 22(1), 413-445.
Emmons, R. A. (2012). Queen of the virtues? Gratitude as human strength. Reflective practice: Formation and supervision in ministry.
Emmons, R. A., Froh, J., & Rose, R. (2019). Gratitude. In M. W. Gallagher & S. J. Lopez (Eds.), Positive psychological assessment: A handbook of models and measures (pp. 317–332). American Psychological Association.
Rash, J. A., Matsuba, M. K., & Prkachin, K. M. (2011). Gratitude and well‐being: Who benefits the most from a gratitude intervention?. Applied Psychology: Health and Well‐Being, 3(3), 350-369.
Safi, J. M., Rescigno, S. M., & Shih, J. H. (2023). Promoting mental health in young adults: A brief gratitude-writing intervention reduced brooding in people who ruminate. Journal of Prevention and Health Promotion, 4(1), 144-163.
Seligman, M. E., Steen, T. A., Park, N., & Peterson, C. (2005). Positive psychology progress: empirical validation of interventions. American psychologist, 60(5), 410.
