Lucruri rele se întâmplă uneori, oricât de mult am vrea să le evităm. De-a lungul vieții, majoritatea oamenilor vor trăi cel puțin un eveniment cu potențial traumatic, ceea ce presupune expunerea la situații grave: dezastre naturale, agresiuni fizice sau sexuale, moartea violentă sau accidentală a cuiva drag etc. Prin urmare, trebuie să facem o distincție clară: nu orice experiență dureroasă, chiar dacă ne provoacă o supărare mare, reprezintă în mod automat o traumă în sensul clinic al cuvântului, acest termen fiind rezervat experiențelor de o gravitate extremă, care pun în pericol viața sau siguranța cuiva.
Timp de zeci de ani a predominat ideea că suntem ființe fragile și că, în urma unui eveniment cu potențial traumatic, suntem inevitabil copleșiți, dezvoltând automat probleme psihologice precum stresul post-traumatic, doliul complicat sau depresia. Aceasta era adesea asumpția atât în literatura de specialitate, cât și la nivelul simțului comun: dacă trăiești o situație teribilă, vei fi profund afectat. George Bonanno, un important cercetător în domeniul traumei și a rezilienței, prin numeroase cercetări, a subliniat că această asumpție este incompletă pentru că adesea cercetările anterioare se concentrau exclusiv pe populația clinică, pe cei care solicitau ajutor, ignorând marea masă a celor care se adaptau cu succes.
În ciuda gravității unor evenimente, oamenii pot reacționa în diverse moduri și nu obligatoriu cu o reacție de copleșire. Bonanno a confirmat constant prin studiile sale extraordinara noastră putere de recuperare și adaptare în fața adversității (Galatzer-Levy, Huang & Bonanno, 2018). Dacă anterior reziliența era privită ca o trăsătură rară, un atribut al unor indivizi excepționali, studiile longitudinale realizate pe eșantioane vaste au demonstrat contrariul. Datele arată că majoritatea populației (aproximativ 65-70%) menține o traiectorie de funcționare stabilă și sănătoasă chiar și după evenimente traumatice (Bonanno și colab., 2006; Bonanno, Westphal & Mancini, 2011). Reziliența este, așadar, norma și nu excepția. Totuși, răspunsul la evenimente cu potențial traumatic nu este uniform, existând mai multe traiectorii posibile:
- Reziliență: Așa cum am menționat anterior, aceasta e reacția majoritară.
Persoanele reziliente prezintă o perturbare minimă a funcționării psihologice. Deși pot trăi emoții negative temporare, ei își mențin capacitatea de a munci, de a relaționa și de a-și îndeplini sarcinile zilnice fără a dezvolta tulburări clinice. - Recuperare: Spre deosebire de reziliență, această evoluție presupune o scădere bruscă și accentuată a nivelului de funcționare al persoanei imediat după eveniment. Deși inițial persoana poate prezenta simptome clinice sau subclinice de depresie ori stres post-traumatic, într-un interval cuprins între câteva luni și doi ani, simptomatologia se reduce treptat, permițându-i persoanei să revină la nivelul de funcționare anterior evenimentului traumatic.
- Simptome cronice: Această traiectorie reprezintă ceea ce diagnosticăm clinic ca fiind tulburare de stres post-traumatic sau tulburare depresivă majoră. Persoanele prezintă un nivel ridicat de stres imediat după eveniment, care persistă pe toată durata perioadei de monitorizare (adesea ani de zile), fără semne de ameliorare semnificativă. Această direcție apare la un procent mic de persoane, aproximativ 5-10% (Bonanno, Westphal & Mancini, 2011).
Totuși, multe persoane se confruntă cu dificultăți psihologice fără să fi trăit vreun eveniment traumatic. Este important de subliniat că trauma nu duce inevitabil la probleme de sănătate mintală și, invers, suferința psihică nu este întotdeauna rezultatul unei experiențe traumatice. Mai simplu spus, poți trece printr-o traumă fără a dezvolta o afecțiune psihologică și, la fel de bine, poți avea probleme psihologice fără să existe o traumă în istoricul tău.
Și totuși, ce ne face rezilienți în fața unui stres major/eveniment cu potențial traumatic?
Conform lui Bonanno, reziliența nu este o trăsătură statică, ci un sistem dinamic format din două componente interdependente: modul în care gândim și modul în care acționăm. El distinge, pe de o parte, mentalitatea flexibilă, definită ca o combinație de optimism, încredere în forțele proprii și disponibilitatea de a vedea amenințarea drept o provocare. Aceste convingeri sunt pilonii rezilienței: ele ne motivează să confruntăm stresul și transmit ideea că suntem capabili să facem față oricărei încercări, mobilizându-ne resursele pentru a o depăși.
Pe de altă parte, Bonanno descrie secvența de flexibilitate ca fiind latura comportamentală a acestui proces. Aceasta presupune o sensibilitate crescută la context, adică o înțelegere clară a problemei cu care te confrunți, dublată de un repertoriu variat de strategii de acțiune și de capacitatea de a evalua constant eficiența metodei puse în practică și ajustarea ei dacă aceasta nu funcționează.
Avem nevoie de ambele componente, deoarece ele sunt interdependente. Este exact ca în cazul unui sportiv: degeaba posedă abilități fizice precum rezistența sau forța, dacă îi lipsesc motivația și atitudinea potrivită. Invers, oricât de mare ar fi motivația, aceasta rămâne insuficientă în absența abilităților tehnice. Reziliența funcționează la fel: mentalitatea ne oferă motorul, iar secvența de flexibilitate ne oferă uneltele necesare pentru a reuși.
Deși viața ne poate aduce pierderi, traume sau momente care ne zdruncină profund, experiența umană arată, din nou și din nou, că oamenii au o capacitate remarcabilă de a merge mai departe. Dincolo de tot ce ni se poate întâmpla rău, rămâne această realitate liniștitoare: oamenii, în general, sunt mult mai rezilienți decât cred.
Galatzer-Levy, I. R., Huang, S. H., & Bonanno, G. A. (2018). Trajectories of resilience and dysfunction following potential trauma: A review and statistical evaluation. Clinical psychology review, 63, 41-55.
Bonanno, G. A., Galea, S., Bucciarelli, A., & Vlahov, D. (2006). Psychological resilience after disaster: New York City in the aftermath of the September 11th terrorist attack. Psychological science, 17(3), 181-186.
Bonanno, G. A., Westphal, M., & Mancini, A. D. (2011). Resilience to loss and potential trauma. Annual review of clinical psychology, 7(1), 511-535.
Articol de Ioica Andreea, psiholog Centrul Medical Laura Cătană
