În secolele XIX și XX, revoluția industrială și progresele tehnologice s-au reflectat și în apariția farmacologiei moderne, când cercetătorii au început să folosească metode stiintifice din ce în ce mai sofisticate pentru a evalua efectele diferitelor substanțe asupra organismului. Unele au fost descoperite accidental (de exemplu, penicilina, warfarina, aspirina), altele au fost puse pe piață pentru a trata ceva, iar în timp au fost documentate efecte terapeutice în cu totul alte domenii (ex. talidomida, sildenafil, minoxidil). Alte substanțe au fost create pentru anumite efecte și în timp s-a observat potențialul lor adictiv și nociv, motiv pentru care au fost abandonate (ex cocaina dezvoltată ca și anestezic local, morfina ca și antitusiv, amfetaminele ca și decongestionate).
Primul medicament psihiatric a fost clorpromazina. Descoperit în 1951, sintetizat inițial ca și adjuvant în anestezie sau antiemetic, s-a observat că tratează eficient simptomele psihotice, agitația și mania, fiind folosit ulterior doar cu acest scop. Un alt exemplu similar este iproniazid (1952), folosit inițial pentru tratamentul tuberculozei. S-a observat că pacienții care îl primeau deveneau mai euforici și activi comportamental, fiind folosit ulterior ca și antidepresiv (IMAO). S-a pus ulterior întrebarea cum funcționează aceste medicamente și s-au propus diverse mecanisme de acțiune. Din acel moment, pe măsură ce compuși noi erau descoperiți și testați, a apărut o diviziune nouă a acestor medicamente: antipsihotice și antidepresive. Împărțirea a fost făcută pe baza observațiilor că tratează sau ameliorează psihozele sau depresia dar nu era deloc clar cum anume fac asta, diverse mecanisme fiind teoretizate dar nu demonstrate. În următoarele decade au apărut tot mai multe medicații care ținteau mecanismele de dopamina și a diferitelor monoamine, teoretizate ca fiind cauza afecțiunilor psihiatrice. S-au adăugat noi categorii, precum „stabilizatoare de dispoziție”, eficiente în manie și depresie bipolară, printre altele.
De mai bine de 70 ani de la primele descoperiri farmacologice în psihiatrie, neuroștiințele au evoluat considerabil, mecanismele medicațiilor fiind mult mai bine înțelese și demonstrate, eficiența lor pentru diverse tulburări psihiatrice intens studiată și recomandările de tratament actualizate constant. Dar aceste clasificări timpurii ale medicațiilor că fiind antipsihotice, antidepresive sau stabilizatoare de dispoziție în mare parte s-au păstrat în limbajul psihiatric și implicit în cel al pacienților. Multiple studii și metaanalize demonstrează eficiența medicațiilor „antipsihotice” în depresie, tulburări de anxietate, insomnii, tulburări de alimentatie, abuz de substanțe etc. De exemplu, Quetiapina, medicament clasificat ca și „antipsihotic” funcționează diferit ca și mecanism în funcție de dozaj. La doze mici tratează insomnia (50-100 mg),iar doze moderate au eficiență în tulburări depresive (300 mg). Medicamente precum Olanzapina, Risperidona, Aripiprazol, Amisulprid, printre altele, denumite tot ” antipsihotice ” se folosesc eficient în tratamentul depresiilor, tulburărilor de anxietate, abuzului de substanțe, tulburărilor de personalitate, indicații incluse și în protocoalele CNAS.
Există de câțiva ani o tendință de a renunța la denumirile „antipsihotic, antidepresiv, stabilizator de dispoziție, anxiolitic „etc în favoarea denumirii medicamentelor după profilul individual farmacologic (acțiune pe activitatea dopaminergică, serotoninergică, opioidă etc) și modul de acțiune (ex agonist, antagonist de receptor, inhibitor de recaptare etc). Altfel Olanzapina, spre exemplu, denumită anterior antipsihotic atipic/ de generație a doua, devine antagonist de receptor dopaminergic și serotoninergic.
Astfel de initiative descriu cu acuratețe profilul unic al fiecarui medicament în parte, evită confuziile în discuțiile medic-pacient, cresc gradul de înțelegere și motivație pentru urmarea tratamentelor, scad stigma asociată acestor vechi etichete clinice.
În psihiatria din zilele noastre, tratamentele sunt alese în funcție de profilul farmacologic unic al fiecăruia, de recomandările oficiale, de profilul de siguranță și efectele secundare anticipate, de particularitățile fiecarei persoane, de alte afecțiuni asociate, de istoricul de răspuns la tratament.
Așadar, dacă te întrebi de ce ți-a prescris psihiatrul antipsihotic, chiar dacă nu ai primit un diagnostic de tulburare cu elemente psihotice, cel mai bine e să clarifici acest lucru cu medicul care ți-a prescris tratamentul și nu întrerupe medicația. Întrerupând medicația sau rămânând cu această îngrijorare s-ar putea să îți amâni recuperarea. Nu uita, ”antipsihotic” e doar o denumire veche, stabilită în funcție de istoricul efectelor descoperite ale medicației. O etichetă verbală nu ar trebui să fie un impediment în urmarea celui mai eficient tratament.
Articol de Mîtcă Mihai, medic specialist psihiatru Centrul Medical Laura Cătană
